Coadă la Macedonia

La granița pentru refugiați Grecia – Macedonia îți trebuie bon de ordine ca să treci. Puțin mai departe de punctul de control este o gară care s-a transformat într-un ghetou. Mii de oameni dorm pe cele două peroane în corturi, pe pături, pe pietrele ascuțite, în saci de dormit, cu capul pe șine sau pe jos, în praf și printre maldăre de gunoaie. Un tip fără un picior se joacă cu cârjele în pământ. Se aude muzică, telefoane sunând, copii plângând, sforăituri și motorul unui generator de curent. Unei mașini i-a fost permis să intre ca să vândă cartofi și apă. Mai în față este un duty free care abia face față nevoilor refugiaților.

Grupul meu are numărul 45. A durat o zi întreagă, dar acum s-a ajuns la numărul 39. Mai avem puțin. Ameen, tovarășul meu de drum, conduce gașca. Ne organizează în linii de câte cinci, unii în spatele celorlalți ca să fim zece rânduri.

Cu calm, Ameen îmi spune că nu vrea ca lumea să-l înjure pentru că își pune rudele și prietenii lui în față. Așa că femeile vor sta în primele rânduri, rudele lor, apoi rudele lui Ameen și restul.

Liderul nostru are doar 25 de ani, dar toată lumea îl urmează. Poartă vârfurile de la mustăți lungi, barbă și păr scurt, pantaloni army și super staruri Adidas. Ameen ridică mână și ne spune să plecăm. Ne mișcăm repede și unit, ca niște militari. Bam! Tipul de lângă mine se împiedică de picioarele unui somnoros și cade. Toată organizarea s-a distrus.

Lângă mine e o fetița de 11 ani. O cheamă Sham, ca orașul în care s-a născut și vorbește engleza britanică impecabil. A făcut cursuri extra școlare.Acum merge în Norvegia sau Germania. Când o întreb cum crede că va fi i se luminează fața ca primăvara. “Amazing. I don’t know. I hope that it will be amazing.”

Mai avansăm. Niște băieți se lipsesc de noi, suntem prea mulți și riscăm să fim trimiși la capătul cozii. Dar vărul lui Ameen îi vede și gonește. Ne apropiem. Gata. Nimeni nu mai trebuie să vorbească cu mine. Să nu mă dea de gol.

Cineva face focul lângă noi. Fumul se ridică spre luna jumătate dezvelită. Ahmed, alt tovarăș de pe drum, aruncă un buștean în flăcări. Grupul lui are numărul 134, o să treacă mâine, poate poimâine. Poate trece ilegal.

Azi dimineață m-am trezit într-un părculeț de lângă gara din Belgrad. Lângă noi, o femeie siriană dăruia mâncare și scutece unei cerșetoare.

refugiati-1410771

Aseară am dormit în sfârșit la orizontală după patru zile de ațipeală prin trenuri și autobuze. Ne-am făcut culcuș pe un peron din Gara Idomeni, un camp în care se așteaptă pentru trecerea în Macedonia.

Un tip de lângă noi a fost vedetă în presa internațională – a înotat până la epuizare ca să caute ajutor pentru grupul lui, până a fost salvat de un grup de greci care se plimbau cu barca.

Înainte să pornească spre Europa a lucrat nouă luni în Turcia, la o spălătorie de rufe, dar nu i-a plăcut.

Am picat într-un somn conștient, nu mai puteam vorbi. Tipul a plecat înainte să ne recăpătăm forțele.

Cam așa s-a văzut noaptea din sacul de dormit:

Voluntari pentru refugiați

Refugiații sunt atât de disperați să părăsească țara mamă încât pornesc la drum chiar dacă nu sunt pregătiți fizic pentru traseul ăsta.

Mai devreme am postat o fotografie cu o femeie în scaun cu rotile care trece granița Grecia – Macedonia. Apoi, lângă sârmă ghimpata, printre sticle de plastic, pungi goale, pantofi răpciugoși, periuțe de dinți și alte gunoaie, își face loc un voluntar grec care îi îngrijește pe refugiați. Îi spune polițistului macedonian îmbrăcat în camuflaj că trebuie ca el să sune la crucea roșie. O femei este gravidă în luna a patra și are nevoie de un scaun cu rotile. Vine ambulanța, iar femeia pășește ușor, ușor în Macedonia, împreună cu cei doi copii și soțul care le mulțumește cu ardoare ajutoarelor.

Șeful voluntarilor îi ceartă pe niște refugiați care au încercat să treacă ilegal, dar au fost prinși de polițiști – “Acum mergeți la capătul cozii, o să plecați de aici mâine. Ăștia au arme și gloanțe, nu mai faceți prostii.” Printre arabi e un bărbat infirm.

Tipul revine, se oprește la sârmă ghimpata și le spune organelor de ordine că unul dintre copii e bolnav de leucemie. Nu poate să stea în căldura asta insuportabilă și e urgent să intre în țară cât mai repede. Polițistul își aranjează cureaua încărcată de pistol, gloanțe și pulan și dă robotic din cap că da.

Apoi vine la mine și mă ușuie. Credea că sunt un turist, nu am voie să stau aici fără nu știu ce acreditare. Ameen îmi dă mesaj, cică polițiștii macedonieni îi controlează prin toate bagajele, iar asta va dura până mâine.

Fuga din Grecia

“Hai, bă, c-am ajuns!” mă trezește Thomas cu voioșie. Habar n-am unde, nici nu țin minte să fi adormit. Până mă dumiresc, Khalid, companionul nostru de drum, zice că trebuie să plecăm iar. Spre graniță.

Suntem într-un camping improvizat pe terasa unui restaurant dintr-un cătun între Grecia și Macedonia. Am plecat din Atena de vreo 10 ore, dar parcă au trecut câteva zile. Proprietarul iese exasperat de oamenii care și-au făcut culcuș în boscheții de sub geamul lui și-i ușuie cu sudalme mediterane, cum am văzut că se alintă grecii în trafic.

Sunt ușuit și eu spre un grup de vreo 50 de personae din Siria. “No smoke, no light, be careful, police“, ne zice Khalid într-o traducere scurtă din instructajul călăuzei.

Pornim spre frontieră pe o cărare pietruită, printre boscheți și mărăcini sau dracu’ știe, sunt doar două lămpi slabe care luminează bezna dinainte de ora 5; una în cap și una în coada grupului care adăpostește la mijloc familiile cu copii care n-au timp nici să plângă când se împiedică și cad.

Ne oprim la intervale regulate și așteptăm să zărim grupul din spate, apoi o luăm iar la pas, ocolind pe cât posibil drumul principal și poliția. Refugiații sunt paranoizați de traumele de pe drum, abia așteaptă să treacă granița, vor să deranjeze cât mai puțin localnicii și traficul.

Mai mulți bărbați cară bâte și bețe, se zvonește că umblă găști de afgani prăduitori, altă teamă a refugiaților pe drumul spre azil.

După jumătate de oră de bâjbâială în întuneric, ne rătăcim pe la mijlocul distanței de vreo 5 kilometri

Din snop în snop, antemergătorul se oprește și strigă sabotaj, sau așa ceva. Saba-tashar, e șaptișpe în arabă, aflu. Adică grupul nostru e al șaptișpelea care pleacă spre graniță dimineața asta. Zilnic pornesc pe traseu cam 40-50 de grupuri, între două-trei mii de oameni care se înfundă în gara din Idomeni. Cei mai nerăbdători încalcă regulile și o iau pe camp, înfruntând pericolele mai degrabă neîntemeiate.

Bucuria sosirii în graniță dispare când vezi coada de câteva mii de oameni care-și așteaptă rândul la tren. Documentele sunt procesate de greci pe grupuri de câteva zeci de persoane, așa că poți aștepta lejer o zi sub soarele de 40 de grade, într-o zonă izolată, fără magazine și restaurante.

Organizarea logistică a refugiaților se pierde între șine și gardul de sârmă ghimpată, singurele repere administrative sunt chekpointul de procesare, o gheretă care a îmbogățit pe cineva și zona de toalete ecologice + un duș fără apă mai tot timpul. Arabi, asiatici și africani lâncezesc între gunoaie până când grupul lor ajunge la coadă. Cei mai slabi cedează și intră cu prioritate în Macedonia prin UNHCR sau Crucea Roșie. Cei nerăbdători încearcă să intre ilegal, dar sunt prinși repejor de militarii macedoneni, care nu ratează nicio ocazie să-și umfle epoleții.

Cu toate astea, tranzitul prin Macedonia este ușurat față de acum două luni când nu existau reglementări pentru transportul refugiaților și aceștia blocau infrastructura publică.

Trenul până în Serbia costă 10 euro, dar refugiații pot opta pentru samsarii cu taxiuri și autobuze cu 25 de euro, care mai umflă puțin prețul noii vieți.

PS: Mâine probabil ajungem în Serbia.

TCA_2035
TCA_2074
TCA_2119
TCA_2221
TCA_2280
TCA_2291
TCA_2316
TCA_2487
TCA_2469
TCA_2449
TCA_2420
TCA_2369
TCA_2359
TCA_2334
TCA_2280
TCA_2119

Fotografii de Thomas Câmpean

35 de grade la granița Grecia – Macedonia. Mii de refugiați se împart în grupuri de câte 50, își iau un bon de ordine și așteaptă să treacă. Poate să dureze câteva ore sau câteva zile, în funcție de cum se mișcă poliția de frontieră. Arabi, africani, asiatici și-au ridicat corturile și se chilluiesc la umbră. Unii nu mai au răbdare și trec ilegal. Ahmed, un profesor de la Universitatea din Damasc, îmi spune că „Ilegal am ajuns până aici, nu-mi pasă dacă continui fără acte. Trebuie să ajung în Marea Britanie ca să pot să-mi aduc familia acolo. Sunt îngrijorat să nu pățească ceva.”

Tipul e un bărbat bine legat, cu părul castaniu, ochii mici și nasul lung. Vorbește engleză fără greșeală. Cumnatul lui este doctor în România. Prin el și-a deschis o șaormărie la noi în țară, dar nu a văzut-o niciodată. A ținut afacerea doar câteva luni și a vândut-o înainte să plece din Siria ca să aibă câți mai mulți bani. Fratele lui a murit când guvernul i-a bombardat orașul natal și nu a mai rezistat. „Fetele mele au 4, 5 și 6 ani, o s-o iau pe cărări dacă pățesc ceva.”

I-am lăsat pe băieți să stea la coadă, eu nu am voie să trec pe acolo, merg pe la vama pentru cetățeni europeni. Unul dintre refugiați îmi dă un mesaj – în patru/cinci ore ajung și ei. Următorul pas sunt trenurile pe care se înghesuie toată lumea.

refugiati-1290601

Un editorialist obscur se plângea mai devreme într-un ziar englezesc din Atena de incapacitatea guvernului grec de a gestiona criza refugiaților, precum orice altă criză care nu se poate rezolva prin discursuri populiste.

Lângă un disclaimer prin care ziarul îşi cerea scuze că are doar 12 pagini până se dezmorțeşte sistemul bancar, un domn îi învăța pe cititori să renunțe la haine noi şi cosmetice ca să-i ajute pe refugiați şi nevoiaşi.

Peste ziar, nişte băieți transpirați stăteau pe pavaj şi mâncau pâine cu ciocolată în timp ce plănuiau următorii paşi spre occident.

Acum sunt cu ei într-un autocar spre Macedonia, ascult un cântec de dragoste pe care mi l-au cântat mai devreme şi mă gândesc ce să le răspund la întrebarea “în ce țară te-ai duce dacă ai fi în locul nostru?”