Fuga din Grecia

“Hai, bă, c-am ajuns!” mă trezește Thomas cu voioșie. Habar n-am unde, nici nu țin minte să fi adormit. Până mă dumiresc, Khalid, companionul nostru de drum, zice că trebuie să plecăm iar. Spre graniță.

Suntem într-un camping improvizat pe terasa unui restaurant dintr-un cătun între Grecia și Macedonia. Am plecat din Atena de vreo 10 ore, dar parcă au trecut câteva zile. Proprietarul iese exasperat de oamenii care și-au făcut culcuș în boscheții de sub geamul lui și-i ușuie cu sudalme mediterane, cum am văzut că se alintă grecii în trafic.

Sunt ușuit și eu spre un grup de vreo 50 de personae din Siria. “No smoke, no light, be careful, police“, ne zice Khalid într-o traducere scurtă din instructajul călăuzei.

Pornim spre frontieră pe o cărare pietruită, printre boscheți și mărăcini sau dracu’ știe, sunt doar două lămpi slabe care luminează bezna dinainte de ora 5; una în cap și una în coada grupului care adăpostește la mijloc familiile cu copii care n-au timp nici să plângă când se împiedică și cad.

Ne oprim la intervale regulate și așteptăm să zărim grupul din spate, apoi o luăm iar la pas, ocolind pe cât posibil drumul principal și poliția. Refugiații sunt paranoizați de traumele de pe drum, abia așteaptă să treacă granița, vor să deranjeze cât mai puțin localnicii și traficul.

Mai mulți bărbați cară bâte și bețe, se zvonește că umblă găști de afgani prăduitori, altă teamă a refugiaților pe drumul spre azil.

După jumătate de oră de bâjbâială în întuneric, ne rătăcim pe la mijlocul distanței de vreo 5 kilometri

Din snop în snop, antemergătorul se oprește și strigă sabotaj, sau așa ceva. Saba-tashar, e șaptișpe în arabă, aflu. Adică grupul nostru e al șaptișpelea care pleacă spre graniță dimineața asta. Zilnic pornesc pe traseu cam 40-50 de grupuri, între două-trei mii de oameni care se înfundă în gara din Idomeni. Cei mai nerăbdători încalcă regulile și o iau pe camp, înfruntând pericolele mai degrabă neîntemeiate.

Bucuria sosirii în graniță dispare când vezi coada de câteva mii de oameni care-și așteaptă rândul la tren. Documentele sunt procesate de greci pe grupuri de câteva zeci de persoane, așa că poți aștepta lejer o zi sub soarele de 40 de grade, într-o zonă izolată, fără magazine și restaurante.

Organizarea logistică a refugiaților se pierde între șine și gardul de sârmă ghimpată, singurele repere administrative sunt chekpointul de procesare, o gheretă care a îmbogățit pe cineva și zona de toalete ecologice + un duș fără apă mai tot timpul. Arabi, asiatici și africani lâncezesc între gunoaie până când grupul lor ajunge la coadă. Cei mai slabi cedează și intră cu prioritate în Macedonia prin UNHCR sau Crucea Roșie. Cei nerăbdători încearcă să intre ilegal, dar sunt prinși repejor de militarii macedoneni, care nu ratează nicio ocazie să-și umfle epoleții.

Cu toate astea, tranzitul prin Macedonia este ușurat față de acum două luni când nu existau reglementări pentru transportul refugiaților și aceștia blocau infrastructura publică.

Trenul până în Serbia costă 10 euro, dar refugiații pot opta pentru samsarii cu taxiuri și autobuze cu 25 de euro, care mai umflă puțin prețul noii vieți.

PS: Mâine probabil ajungem în Serbia.

TCA_2035
TCA_2074
TCA_2119
TCA_2221
TCA_2280
TCA_2291
TCA_2316
TCA_2487
TCA_2469
TCA_2449
TCA_2420
TCA_2369
TCA_2359
TCA_2334
TCA_2280
TCA_2119

Fotografii de Thomas Câmpean

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *