Fără amprente

Mă întâlnesc cu Ameen pe la 6 dimineața, în Belgrad. Pe după-amiaza luăm un taxi spre granița Serbia – Ungaria. 250 de euro, împărțit la patru, că patru suntem în mașină, cam 65 de căciulă.

Șoferul ne bate la cap cu “vă voi lăsa la cinci kilometri de graniță. Dacă mă prinde poliția s-a terminat.”

Ajungem. La ieșirea din oraș, polițiștii îi separă pe refugiați în grupuri: ăia care merg cu taxiul și ăia care merg cu autocarul. “Dacă nu vă duce cineva, vă vor prinde!” – amenință furtunos oamenii legii.

Ne înghesuim șapte oameni într-un taxi, plătim 10 euro de fiecare și gonim spre Ungaria.

Lângă graniță, refugiații își plănuiesc traseul. Un irakian îi propune lui Armeen să mergem cu el. Cică a mai făcut drumul ăsta, dar s-a întors pentru că zvonurile l-au paranoizat că va fi prins și amprentat. Una dintre fricile cele mai mari ale refugiaților este că vor fi înregistrați în Ungaria și nu vor mai ajunge la destinația visată.

Pornim tipil, să nu facem gălăgie, dar cu pași grăbiți, să nu pierdem timpul, pe mijlocul unei căi ferate dezafectate. Irakianul și cu Ameen conduc convoiul. Doi bărbați țin câte un bebeluș în brațe. Drumul este luminat doar de reflectoarele îndepărtate și milioanele, și miliardele, și trilioanele de stele.

Se aude cum elicea unui elicopter taie aerul. Lumină! Elicopterul a aprins un reflector cu care cercetează terenul. Sărim de pe linia de tren și ne pitim în boscheți. Lumina își vede de drum, am scăpat.

Înaintăm cu grijă prin întuneric. Întâlnim alte grupuri de oameni, unii se odihnesc lângă flăcările unui foc, alții ne sfătuiesc să mărșăluim în continuare.

Facem stânga printr-un lan de porumb, călcăm prin râpe și noroaie. Și ajungem la marginea unui drum. Un reflector îngălbenește asfaltul. Trecem câte doi, câte doi, câte doi.

În următoarele ore ne învârtim pe câmp ca printr-un labirint invizibil. Panica plutește în aer. Nimeni nu vrea să fie prins. Alergăm, mergem pe burtă, sărim prin mărăcini. “Cea mai tare plimbare în parc” îmi spune Ameen.

Trebuie să găsim sârma ghimpata și să mergem pe lângă ea până dăm de o groapă prin care vom trece și gata, suntem scăpați. Dar nu se întâmplă așa. Irakianul își dă seama că ne-am rătăcit.

Iar suntem în fața unui drum, doar că acum ne avântăm pe lângă el. Din spate se văd două lumini albastre. Poliția! Panică! Ne aruncăm în boscheți. Nimeresc în niște ciulini și-mi ciuruiesc mâinile și picioarele. Mă ridic și o iau la fugă pe câmp. Duba de poliție trece pe lângă noi și se întoarce.

Șșșșt! Nimeni nu scoate un sunet. Stăm mumificați de frică. Se aud niște pași, se aud mai aproape și mai aproape și mai aproape. “Taxi?” Ne întreabă o femeie. – Cât costă? – 250 de euro de persoană. Unii acceptă, dar mie și lui Ameen ni se pare că e lăcomeala prea mare.

Continuăm pe drum. Uite, Budapesta 180 de kilometri, e bine. Hââârrrșș, o dubă frânează în fața noastră. – De unde sunteți? – Siria. – Poftiți înăuntru. Și deschide ușa mașinii.

image

Coborâm într-un câmp, suntem tot în Ungaria. Voluntarii UNHCR ne dau haine, săpun, șampon, pastă de dinți, periuțe, mâncare, dulciuri și apă. Tot ce au donat oamenii. Lângă noi este singura gaură din sârma ghimpata. Unora dintre refugiați li se iau amprentele, altora nu, politica se schimba de la oră la oră.

Pun cortul, mă bag în sacul de dormit și duamne în ce somn adânc o să cad. Închid ochii și “frate, hai, evadăm de aici.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *