“Good morning. Please don’t sleep next to the shops”, îmi spune un polițist pe un ton politicos, dar ferm. Mă ridic de pe podeaua de marmură, lângă mine e o sticlă nedesfăcută de apă. Probabil mi-a lăsat-o cineva.

Merg pe peron, în zece minute urmează să vină un tren din Budapesta cu refugiați. Mă infiltrez printre ei, polițiștii ne înconjoară grupul cu bandă alb-roșie.

Ieșim din gară și, pe rând, trecem prin cortul medical. Doi bărbați în halate albe mă întreabă prietenos de unde am venit, cum mă cheamă, dacă sunt rănit, dacă am mâncărimi, dacă am orice fel de problemă.

Nu am nicio problemă, mulțumesc, doar o bătătură care mă deranjează. Mă caută de păduchi, îmi bandajează rana și-mi pun o brățară verde.

Urc într-un autocar pentru refugiați, la radio se aude Coldplay – God put a smile on your face. Se circulă frumos, elegant pe autostradă și cică mergem într-un camp, undeva lângă Berlin, câteva sute de kilometri mai în nord. Mh, nu plănuiam să ajung așa departe, dar măcar e gratis.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *