Ping pong cu refugiați

Stau în Mykonos Lounge și mă uit la „Children of men”. Film care începe cu „The deportation of illegal immigrants will continue.”

Asta e prima notă în carnețel înainte să ajung pe insula Lesvos în 24 martie, am vrut să văd cum arată insula după acordul UE cu Turcia. Pe scurt, înțelegerea e unu la unu: grecii dau turcilor imigranții considerați ilegali, iar Turcia trimite refugiați „legali”, adică doar sirieni, pentru a fi relocați în Europa. Înțelegerea a intrat în vigoare în 20 martie, iar luni, 4 aprilie, au avut loc primele deportări.

Lesvos e insula prin care au intrat cei mai mulți refugiați în Europa, conform rapoartelor UNHCR. 621,000 de persoane au ajuns pe Lesvos între ianuarie 2015 și martie 2016. Mytilene, cum o numesc grecii, a primit dintotdeauna refugiați, dar numerele nu au fost niciodată atât de mari ca anul trecut.

Eric Kempson, un sculptor britanic care s-a mutat pe insulă în urmă cu mai bine de 20 de ani spune că înainte de 2015 era obișnuit să vadă bărci doar cu bărbați, dar când a observat că vin femei și copii și-a dat seama că se întâmplă ceva.

Distanța dintre Mytilene, portul principal al insulei, și cel mai apropiat oraș din Turcia, Dikili, e de 25km, cam două ore și jumătate pe apă. Până la începutul acestui an, punctul major de intrare pe insulă erau satele Molyvos și Skala Skamias, din nord, fiindcă acolo distanța dintre Grecia și Turcia e foarte mică. Dacă ai o barcă care merge nițel mai repede ajungi în jumătate de oră.

Pe insulă există trei centre unde refugiații chiar pot locui pentru câteva zile: Moria, Kara Tepe (controlate de stat) și Pikpa (independent). Celălalte precum Hope Center, Lighthouse Relief, Platanos și Better Days for Moria sunt considerate tabere de tranzit, deși aproximativ 600 de refugiați au locuit în Better days for Moria până în 20 martie când a fost implementat acordul dintre UE și Turcia.

harta

În Molyvos, nord-estul insulei, nu există un loc de primire oficial al refugiaților. Majoritatea oamenilor trăiesc din turism, și nu prea le convine faza cu refugiații.

Eric și Philippa Kempson, doi britanici, locuiesc aici de mai bine de 20 de ani. Au decis să se implice cu tot ce pot când s-au trezit cu sute de bărci pe plaja din apropierea casei lor. Au început cu apă, mâncare, haine uscate, iar acum se chinuie, fiindcă autoritățile le tot pun piedici birocratice, să deschidă centrul de primire numit Hope Center.

La vreo 5km de Molyvos, se află Skala Skamias, satul ai cărui locuitori sunt nominalizați la premiul Nobel pentru pace. Aici există două tabere de primire a refugiaților: Lighthouse Relief, un ONG suedez organizat la final de 2015 și Platanos, o tabără self-organized (auto-organizată) de localnici.

Aproape de Skala și Molyvos se află Moria, cel mai vechi centru de primire a refugiaților din Grecia. Moria s-a transformat după înțelegerea UE-Turcia în centru de detenție, e complet închis și funcționează ca o închisoare. În momentul de față ține cam 3,000 de refugiați. Tabăra e împrejumuită de garduri de beton și sârmă ghimpată cu difuzoare care din când în când se spun chestii în arabă.

De ceva vreme, refugiații nu prea mai au acces la informații. Mai multe ong-uri mari, precum UNHCR sau IRC, și-au scos din centru mare parte din personal din cauza înțelegerii dintre turci și europeni. Netul pică, nu e suficientă bandă pentru atâția oameni, n-au prize ca să-și încarce telefoanele, așa că singura lor sursă de vești sunt oamenii care poposesc în fața gardului de sârmă.

gard

Peste drum de Moria, la cinci metri distanță, se află tabără numită Better days for Moria, tot self-organized, cu voluntari veniți de peste tot, care înainte de acordul UE-Turcia găzduia refugiații care așteptau să fie înregistrați în Moria.

Aproape de Mytilene, portul principal al insulei Lesvos, s-a creat o tabără doar pentru sirieni numită Kara Tepe. Oficial tabăra are 158 de căsuțe din plastic construite de UNCHR, dar când m-am strecurat înăuntru am văzut că, de fapt, continuă să construiască. Numărul noilor case s-a oprit pentru moment la 180, plus încă două corturi mari.

Aproape de aeroport există o altă tabără self-organized numită Pikpa, care funcționează din 2012. Pikpa se ocupă de cazurile vulerabile, adică femei sau copii care călătoresc singuri, familii cu mai mulți copii, oameni bolnavi fizic și psihic.

Pe lângă toate astea, mai există și tabăra anarhiștilor din Germania situată la mai puțin de 500m de port, No Borders Kitchen, care momentan e „casă” pentru aproximativ 250 de refugiați, doar bărbați. Chiar dacă la început NBK se ocupa doar cu gătitul din 20 martie, de la implementarea acordulului între europeni și turci, a devenit adăpost pentru refugiații care nu voiau să ajungă în Moria. No Borders Kitchen are deadline să elibereze perimetrul pe 7 aprilie fiindcă vremea s-a încălzit iar localnicii nu se pot bucura de plajă.

*

Moria, cel mai vechi centru de primire a refugiaților din Grecia și în care sunt închise acum aproximativ 3,000 de persoane, e construit în pantă pe un deal și e păzit non-stop de un autobuz de scutieri (riot police) care stau doar la intrarea din vale. Dacă te încumeți să înconjori gardul de beton și cel de sârmă ajungi vizavi de Better days for Moria și apoi dai în câmp liber. Aici poți vorbi cu cine vrei prin gard, polițaiul de gardă nu zice nimic. Dacă vede camere foto, fluieră și arată către un pătrat albastru cu un X peste el.

Am ajuns la gardul ghimpat de două ori. În prima zi am cunoscut un pakistantez, un indian și un afganez. Gufam pakistanezul mi-a dat numărul lui telefon fiindcă i-am promis că mă întorc să-i zic mai multe despre problemele legale, dar nu l-am mai găsit.

Moria e împărțită în diferite secții și de obicei oamenii primesc câte un container pe familie, dar peste o sută de pakistanezi (și posibil oameni din Bangladesh) au fost închiși separat.

A doua zi, cum am ajuns lângă gard o fată a început să strige „miss, miss, water”. Aveam o sticlă de juma’ de litru pe care i-am pasat-o pe sub gard. N-am înțeles foarte clar care e problema cu apa.

Un muzician iranian, care a ajuns pe insulă după 20 martie, a plecat din Iran fiindcă e creștin, adică are o țintă imensă pe spate. A pornit să-și caute trupa în Berlin. Zice că pentru el întoarcerea în Turcia nu e o opțiune (drumul din Turcia până pe Lesvos costă undeva în jur de 1,600 de euro, iar acum e posibil ca tariful să crească fiindcă e mai multă pază pe apă, deci riscul e mai mare). Un domn din Eritrea mă întreba șoptit în ce direcție e orașul, i-am zis încotro, dar în același timp amica mea grecoaică l-a avertizat să nu încerce să fugă fiindcă dacă îl prind polițaii îl bat fără ezitare. I-a răspuns fără să se gândească „Și ce?”.

gard1

Lângă eritrean o fetiță întindea mâna prin gard să ne jucăm, i-am pupat și mușcat mâna până ce s-a plictisit, în timpul ăsta tatăl ei se uita ba la mine, ba la ea și dădea din cap în sens că nu, nu e ok aici. Un băiat cu tricou verde a zis „problem” și-a ridicat pantalonul stâng și ne-a arătat proteza de picior. Am încercat să-i spun de tabăra pentru cazurile vulnerabile, Pikpa, dar nu aveam cum comunica. Oamenii sunt prea speriați pentru a asculta ce le spui, sunt închiși în Moria din 20 martie, din ce în ce mai puține ONG-uri mari care sunt prezente înăuntru și din ce în ce mai puțină informație. Mulți dintre ei nu au habar despre noua înțelegere dintre Turcia și UE așa că nu înțeleg de ce sunt închiși sau de ce toată lumea le spune să aplice urgent pentru azil în Grecia. Gufam, pakistanezul, mi-a spus că a încercat să aplice dar când le-a zis birocraților de unde provine i-au replicat fără dar și poate că nu poate aplica, ceea ce e ilegal.

*

Platanos, tabăra self-organized din Skala Skamias, a organizat duminică un protest pe Facebook împotriva deportărilor ce aveau să aibă loc luni, 4 aprilie. Ora 8 în port, evenimentul a fost public. Poliția anunțase că va începe deportările luni la ora 10 dimineața, dar au început cu 5 ore mai devreme, iar la ora 8 refugiații erau deja în drum spre Turcia.

Marije, voluntară olandeză, a venit pe Lesvos acum 7 săptămâni și face parte din tabăra auto-organizată „Better Days for Moria”. Voluntara zice că a văzut primul mesaj postat luni dimineață la 6 de către Pikpa în care anunțau că deportările au început mult mai repede decât era anunțat de către autorități. A fugit repede în port unde protestatarii scandau „EU shame on you. No borders, no nations, stop deportations!”. „M-am simțit atât de neputincioasă să mă uit la oamenii care erau îmbarcați pe bărcile alea. Un grup de refugiați a fost transportat cu un autobuz cu fluturi fericiți, cinic având în vedere că fluturii chiar sunt liberi”.

marije voluntara

Luni, 4 aprilie, autoritățlie grecești au început deportarea refugiaților către Turcia. Planul inițial era să trimită 750 de persoane până miercuri, 6 aprilie. Luni au reușit să relocheze doar 202 refugiați din Grecia, 136 din Lesvos (124 de pakistanezi, patru persoane din Sri Lanka, doi indieni, trei persoane de Bangladesh, și doi sirieni care s-au întors de bunăvoie, dintre care o femeie care a plecat voluntar fiindcă familia ei e blocată în Turcia și un bărbat căruia i-ar fi murit tatăl)  și 66 de pe insula Chios. Nu s-au trimis familii.

Începând cu data de 4 aprilie cei care au ajuns în Grecia și nu au aplicat pentru azil pot fi deportați către Turcia fără impediment, iar conform datelor oficiale aproximativ 90% dintre refugiații de pe Lesvos au aplicat deja pentru azil, ceea ce înseamnă că autoritățile nu pot deporta pe nimeni până ce cererile de azil nu sunt analizate de la caz la caz. Tocmai de aceea marți și miercuri nu a fost deportată nicio persoană de pe Lesvos.

Situația e cel puțin incertă având în vedere că cei doi birocrați din centrul de detenție care se ocupă cu înregistrarea cererilor de azil au zis că totul este full în calendar până în Mai. EASO (European Asylum Support Office) a anuțat că va trimite 60 de persoane, experți în domeniul azilului, interpreți și judecători, dar în afară de un checkin pe Facebook ”EASO team in Lesvos” nu există vreo informație clară. Grecii sunt îngropați în hârțogărie și există suspiciuni că din cauza lipsei de personal aplicațiile de azil vor fi repezite.

Eleni, studentă și de multe ori voluntară pe Lesvos, a auzit că deportările vor reîncepe vineri, 8 aprilie. „Știi, e dezamăgitor fiindcă adevărul e că nu avem ce face. Mergem în port ca să ne simțim mai bine cu noi înșine, să știm că am încercat ceva. Nu știu sincer, pe zi ce trece sunt tot mai confuză.”

pikpa 1

Președintele elen Prokopis Pavlopoulos l-a invitat pe Papa Francisc să vină pe Lesvos în 15 aprile, poate Dumnezeu mai rezolvă ceva. „Sunt convins că prezența Dumneavoastră alături de refugiați, nu doar că îi va consola, dar va trage atenția tuturor asupra aceste situații dramatice și va atinge sufletele oamenilor din întrega lume”. Doi pakistanezi au încercat să se sinucidă după ce au fost deportați în Turcia, unul dintre ei a murit.

Lucrurile funcționează organizat și eficient în Hermsdorf. După ce refugiații coboară din autobuz, trebuie să se înregistreze. În urma acestui fapt primesc ID, pașaport, duș, masă, apă și un pat pliant. Pot să se joace fotbal, baschet și ping pong. Toate astea se întâmplă într-un depozit.

Mâine se va organiza un tur al micului oraș industrial. Cei care au rude în Germania sunt puși pe tren, ca să se reunească cu familiile lor.

Soldații descărca mese și paturi, poliția asigură securitatea, iar cei de la crucea roșie sunt deosebit de prietenoși și amabili cu toată lumea. Spre exemplu, tipul care dirijează toată mișcarea de aici le-a spus colegilor “This is our guest, from Romania, he is a journalist and he we’ll spend the night here.”

 

“Good morning. Please don’t sleep next to the shops”, îmi spune un polițist pe un ton politicos, dar ferm. Mă ridic de pe podeaua de marmură, lângă mine e o sticlă nedesfăcută de apă. Probabil mi-a lăsat-o cineva.

Merg pe peron, în zece minute urmează să vină un tren din Budapesta cu refugiați. Mă infiltrez printre ei, polițiștii ne înconjoară grupul cu bandă alb-roșie.

Ieșim din gară și, pe rând, trecem prin cortul medical. Doi bărbați în halate albe mă întreabă prietenos de unde am venit, cum mă cheamă, dacă sunt rănit, dacă am mâncărimi, dacă am orice fel de problemă.

Nu am nicio problemă, mulțumesc, doar o bătătură care mă deranjează. Mă caută de păduchi, îmi bandajează rana și-mi pun o brățară verde.

Urc într-un autocar pentru refugiați, la radio se aude Coldplay – God put a smile on your face. Se circulă frumos, elegant pe autostradă și cică mergem într-un camp, undeva lângă Berlin, câteva sute de kilometri mai în nord. Mh, nu plănuiam să ajung așa departe, dar măcar e gratis.

 

Timp de trei ore, poliția maghiară a ținut un grup de vreo 50 de persoane într-o gheretă de sticlă. Oamenii și-au fluturat biletele necontenit și au strigat peace și freedom până când au fost lăsați să ajungă la trenul de Viena fără să fie amprentați, cu doar câteva minute înainte de plecare.

Controlorul m-a blestemat pentru că stau în compartiment cu câțiva sirieni și o jurnalistă americană. Era convins că-i ajut și mi-a zis nervos că acest comportament este periculos pentru societaterefugiati-1410940

No worry, no danger

Coborâm dintr-un portbagaj de mașină în care ne-a primit pe gratis unul din zecile de taximetriști care duce refugiați până la granița maghiară. O cursă de 13 km costă 10 euro, dar mașinile pleacă doar dacă au toate locurile ocupate.

TCA_3984-2

De câteva luni, taximetriștii din zonă au făcut mai mulți bani decât în toată cariera. Cu doar cinci curse pe zi pot câștiga 1400 de euro pe săptămână, dar mașinile nu se opresc deloc, deși sunt obosite și hurducăite de sute de pasageri pregătiți să treacă granița cu riscul libertății.

La cinci kilometri de granița cu Ungaria, polițiștii sârbi ne arată direcția și ne urează noroc. Autobuzele preapline pentru care lumea s-a încăierat mai devreme se golesc în grupulețe care urcă pe calea ferată și o iau spre cea mai neprimitoare țară de pe traseu.

Ne întâlnim cu grupul de sirieni pe care i-am cunoscut în Atena și o luăm la pas, fără lumini, fără țigări, înconjurați de gunoi, boscheți și universul înstelat. Se circulă în echipe mari, pe o cale ferată și o alee paralelă, însă grupul nostru are un plan mai bun: o vreme pe calea ferată, apoi prin porumb și arătură până la o benzinărie.

Calea ferată e plină de pâlcuri în repaus care studiază hărțile pe telefon și-și reconfigurează traseul la căldura focului, după ce ascultă indicații prețioase de la cei proaspăt trecuți prin Ungaria. Guvernul maghiar a anunțat recent că peste 165.000 de persoane au fost înregistrate la intrarea în țară în acest an, fără a-i socoti pe cei intrați ilegal. Majoritatea vor să evite înregistrarea în Grecia sau Ungaria, ca să poată obține azil în Germania sau Norvegia. It’s important to cross illegally through Hungary, am tot auzit în ultima săptămână.

TCA_4350

În scurt timp ajungem la o gaură din gardul de sârmă ghimpată întins pe 177 de kilometri și dublat de unul înalt de 3,5 metri. Mai multe mașini de poliție se plimbă încet prin zonă și-i invită pe oameni să traverseze fără grijă: “here Hungary, no worry, no problem, no danger, go papers.“ Cui nu-i place, să ocolească sau să se întoarcă de unde a venit, le zice un polițist. N-are niciun rost să cauți portițe, spune altul, e poliție peste tot și e dacă te prind pot folosi forța.

Sirienii se ceartă un pic, cum au tot făcut în ultimele zile, apoi majoritatea dispar. Rămâne Khalid din Damasc și un kurd din Allepo, care-și zice Pescărușul. A intrat fără acte în Europa prin Turcia, ca să nu-și riște pielea în apele mării. Are 22 de ani, vrea să ajungă în Norvegia, să studieze literatură mai departe. Da, nu pare student cu chelia asta și cu ridurile, dar e normal când trăiești cum trăiește el de ani de zile. Scoate telefonul, you need to have a brave heart for this, și-mi arată o înregistrare cu o execuție publică a celor de la ISIS. “Two, three years with stories like this, and your hair will also be like mine“, îmi spune râzând.

Apoi devine serios și subliniază importanța istorică a acestui moment în care kurzii trebuie să profite de haosul din Orient ca să-și reclădească ținutul istoric, să devină Kurdistan, țara tuturor kurzilor, cu ajutorul armelor și sprijinului american și israelian. Îmi promite că dacă mă voi duce acolo și voi documenta problemele kurzilor, nu voi fi uitat 100 de ani.

TCA_4457-2

Ne oprim într-o mini-râpă ca să reconfigurăm traseul și să așteptăm puțină liniște în jur, e prea multă lume, gata, intrăm pe stealth mode, we have to be patient, o să fugim și o să ne ascundem.

Khaled ține mult la acuratețea traseului, așa că răsverifică la fiecare oprire. Abia mai merge, are picioarele varză de la bătături, e răcit și n-a dormit de nuștiucând, dar trebuie să se concentreze. Pornim prin porumb câteva minute, apoi prin niște stufăriș, apoi sprintăm peste un câmp, până într-o pădurice. Schema se repetă de câteva ori, uneori în sens invers. Vreo două ore de șușoteli, paranoia și anxietate.

Ne ascundem de alte grupuri care se ascund și ele de noi și de ceilalți, tot câmpul este înțesat de oameni care se ascund unii de alții și speră să nu fie ei cei prinși. Facem un popas în porumb, aproape ațipim, apoi băieții hotărăsc să înceapă asaltul. Mergem pe o cărare largă, luminați de lună. Sunt tot mai mulți oameni și o mini-pușcărie pentru evadați. Suntem în Ungaria!

Niște maghiari conduc cârduri pe lângă o vălișoară, spre un drum asfaltat acoperit de murmur și motoare de autobuz. După un șanț adânc se deschide benzinăria către libertate, un OMV cu parcare generoasă, plină cu mașini rablagite, samsari și foști racheți din mai multe județe unga-româno-sârbe, înviați de mirosul banului făcut fără efort.

TCA_4473-2

Un moș maghiar ne explică: 250 de euro biletul până la Budapesta, că-s mari riscurile; benzinăriile sunt în schemă, ascund refugiații și bișnițarii care-i cară și-i anunță de cum se vede ceva mișcare polițienească. Îi conducem pe băieți până aproape de autobuz, apoi intrăm să bem o cafea.

În câteva minute apar vreo 6-7 dube și mașini de poliție, totul se golește, ușile se închid, dar nu se întâmplă nimic. Polițiștii se uită în jur puțin, apoi pleacă de unde au venit. Samsarii își reiau locurile din benzinărie, refugiații ies din boscheți și fug la următorul autobuz.

Va continua

Fotografii de Thomas Câmpean

Fără amprente

Mă întâlnesc cu Ameen pe la 6 dimineața, în Belgrad. Pe după-amiaza luăm un taxi spre granița Serbia – Ungaria. 250 de euro, împărțit la patru, că patru suntem în mașină, cam 65 de căciulă.

Șoferul ne bate la cap cu “vă voi lăsa la cinci kilometri de graniță. Dacă mă prinde poliția s-a terminat.”

Ajungem. La ieșirea din oraș, polițiștii îi separă pe refugiați în grupuri: ăia care merg cu taxiul și ăia care merg cu autocarul. “Dacă nu vă duce cineva, vă vor prinde!” – amenință furtunos oamenii legii.

Ne înghesuim șapte oameni într-un taxi, plătim 10 euro de fiecare și gonim spre Ungaria.

Lângă graniță, refugiații își plănuiesc traseul. Un irakian îi propune lui Armeen să mergem cu el. Cică a mai făcut drumul ăsta, dar s-a întors pentru că zvonurile l-au paranoizat că va fi prins și amprentat. Una dintre fricile cele mai mari ale refugiaților este că vor fi înregistrați în Ungaria și nu vor mai ajunge la destinația visată.

Pornim tipil, să nu facem gălăgie, dar cu pași grăbiți, să nu pierdem timpul, pe mijlocul unei căi ferate dezafectate. Irakianul și cu Ameen conduc convoiul. Doi bărbați țin câte un bebeluș în brațe. Drumul este luminat doar de reflectoarele îndepărtate și milioanele, și miliardele, și trilioanele de stele.

Se aude cum elicea unui elicopter taie aerul. Lumină! Elicopterul a aprins un reflector cu care cercetează terenul. Sărim de pe linia de tren și ne pitim în boscheți. Lumina își vede de drum, am scăpat.

Înaintăm cu grijă prin întuneric. Întâlnim alte grupuri de oameni, unii se odihnesc lângă flăcările unui foc, alții ne sfătuiesc să mărșăluim în continuare.

Facem stânga printr-un lan de porumb, călcăm prin râpe și noroaie. Și ajungem la marginea unui drum. Un reflector îngălbenește asfaltul. Trecem câte doi, câte doi, câte doi.

În următoarele ore ne învârtim pe câmp ca printr-un labirint invizibil. Panica plutește în aer. Nimeni nu vrea să fie prins. Alergăm, mergem pe burtă, sărim prin mărăcini. “Cea mai tare plimbare în parc” îmi spune Ameen.

Trebuie să găsim sârma ghimpata și să mergem pe lângă ea până dăm de o groapă prin care vom trece și gata, suntem scăpați. Dar nu se întâmplă așa. Irakianul își dă seama că ne-am rătăcit.

Iar suntem în fața unui drum, doar că acum ne avântăm pe lângă el. Din spate se văd două lumini albastre. Poliția! Panică! Ne aruncăm în boscheți. Nimeresc în niște ciulini și-mi ciuruiesc mâinile și picioarele. Mă ridic și o iau la fugă pe câmp. Duba de poliție trece pe lângă noi și se întoarce.

Șșșșt! Nimeni nu scoate un sunet. Stăm mumificați de frică. Se aud niște pași, se aud mai aproape și mai aproape și mai aproape. “Taxi?” Ne întreabă o femeie. – Cât costă? – 250 de euro de persoană. Unii acceptă, dar mie și lui Ameen ni se pare că e lăcomeala prea mare.

Continuăm pe drum. Uite, Budapesta 180 de kilometri, e bine. Hââârrrșș, o dubă frânează în fața noastră. – De unde sunteți? – Siria. – Poftiți înăuntru. Și deschide ușa mașinii.

image

Coborâm într-un câmp, suntem tot în Ungaria. Voluntarii UNHCR ne dau haine, săpun, șampon, pastă de dinți, periuțe, mâncare, dulciuri și apă. Tot ce au donat oamenii. Lângă noi este singura gaură din sârma ghimpata. Unora dintre refugiați li se iau amprentele, altora nu, politica se schimba de la oră la oră.

Pun cortul, mă bag în sacul de dormit și duamne în ce somn adânc o să cad. Închid ochii și “frate, hai, evadăm de aici.”

“Hai, Mako, c-am ajuns“, mă trezește Thomas cu voioșie. Suntem în parcare la Mec, pare o autostradă. Belgrad, tati!

Mai devreme am trecut ilegal granița dintre Macedonia și Serbia, o bornă albă pe un câmp. Am profitat de ocazie și am traversat de cinci ori înainte și-napoi, ca să întrec recordul lui Thomas de la granița cu Grecia.

Un polițist apărut din câmp ne-a chemat la ordine și ne-a rugat să nu îi facem poze cum o freacă, sau așa ceva.

Ne-am întors după câteva poze și am înghețat patru ore la autostop, înconjurați de rakeți care cară refugiați în capitala sârbă cu 200 de euro bucata.

refugiati-1410763

“This is Serbia, it is not safe my friend!“, ne-a zis unul din zecile de băiețași care fac ture pe autostrada până la Belgrad. Nimeni n-o să ne ia la autostop și ar fi mai bine să plecăm, a insistat tipul. Am înțeles aluzia, așa că ne-am întors în vamă, să agățăm o mașină înainte s-apuce să bage a cincea.

După vreo 20 de minute, o cântăreață la nunți care se întorcea singură în Bosnia ne-a întrebat dacă suntem băieți buni, și-a aruncat cumpărăturile în spate și ne-a săltat din vântul tăios.

În câțiva kilometri s-a convins că suntem ok, așa că l-a pus pe Thomas să conducă mașina până în Belgrad.

Pe la trei dimineața ne-am luat bagajele și am prins un taxi până în gară. Șoferul ne-a povestit într-o engleză impecabilă cu accent nemțesc cum duce gratuit familii de refugiați la hotel, când plouă. A lucrat șaișpe ani în Germania, dar cică oricât ai sta acolo, oricât de bine vorbești limba și oricât de neamț arăți, tot ești tratat ca un străin. Așa că s-a întors acasă.

În Belgrad, localnicii sunt chill cu situația. Am văzut oameni care le cumpără copiilor apă și dulciuri, chiar și polițiștii sunt cumsecade.

Cei mai bucuroși sunt proprietarii de chioșcuri, chinezii care vând haine și patronii de autobuze care fac zeci de mii de euro pe zi. Drumul din Belgrad până aproape de graniță costă 15 euro, sunt autobuze non-stop.

refugiati-1410867

La destinație, lumea își încarcă aparatura în tabăra UNHCR, ca să-și poate accesa hărțile în drumul ilegal spre Ungaria. Niciun plan nu e bătut în cuie, nu apuc să fac nimic, decât să-mi dau seama că mi-am scăpat portofelul cu acte și card în autobuz. Mai am doar pașaportul, dar nu e timp de depresie.

Trecem ilegal.

»»» Continuarea

20 de afgani

“Buro, buro, buro!” Un tip mic și vânos îmi zice să alerg mai repede, așa că fug de-mi crapă adidașii. Omul e din Afghanistan împreună cu încă 20 de băieți, trec granița Grecia – Macedonia ilegal. Îmi întinde mână și mă trage peste o râpă.

Acum două nopți am încercat să intru în Macedonia cu prietenii mei sirieni. Am reușit, dar polițiștii de frontieră mi-au cerut actele. Nu am mințit, am spus cine sunt și ce fac. N-a fost bine. Au zis că am intrat ilegal și să plec din țară. Doar că polițiștii militari de la graniță nu m-au lăsat să mă întorc în Grecia. Eram blocat între cele două țări, iar singura opțiune era să mă aresteze poliția din Macedonia și să plătesc 510 euro.

Ce mă fac? N-am niciun chef să dau atâția bani. Să merg prin câmp până dau de drum? Ce pot să pățesc cel mai nasol este să fiu arestat. Ceea ce oricum se va întâmpla dacă rămân aici. Îmi fac tupeu și hai. Merg de vreo oră, se vede autostrada. O iau prin boscheți ca să nu mă vadă patrula. Mă opresc, nu mai știu pe unde s-o iau, în dreapta e un râu, în stânga o groapă de gunoi. Mă strecor cu grijă prin groapă. Urc și aud niște voci. 20 de afgani aleargă așa repede de-și rup picioarele și plămânii. Sunt tineri, cel mai mic are 13. Au freze de fotbaliști, tricouri sau maieuri, ochelari colorați, pantaloni de fâș și adidași Adibas.

Dau drumul la filmare și bag mare după ei. Gonim prin pădure, pe lângă râu, printre crăci, pietre și mărăcini, ne pitim în boscheți ca să luăm o pauză de un minut, cât să se scurgă transpirația de pe noi. Mă dor picioarele și mă îndoaie rucsacul. Gata, hai! Alergăm de parcă polițiștii ne suflă în ceafă cu pulanele, fug cum nu am fugit în viața mea, “buro, buro, buro!”

Am intrat în Macedonia, dar nu ne oprim. O ținem în pas alegător pe lângă șina de tren. Vrem să ajungem în cel mai apropiat sat și să luăm tenul de acolo. Găsim o țeava cu apă pentru irigații. Nu cred că e o idee sănătoasă, dar băieților nu le pasă, beau, se spală și se bucură de răcoreală.

image

După vreo două ore de alergat prin soare, ajungem la o hală dărăpănată. Împreună cu un tip, mă duc să întreb prin sat când vine următorul tren.

Cică la ora 5, ne spune un domn. E abia 11. Bărbatul ne invită în casa lui și ne omenește cu suc, fructe, cafea și zacuscă pe pâine. Îi spun că sătucul e tare frumos, iar el răspunde cu regret. “Oamenii au construi casele astea cochete când exista Iugoslavia. Acum lumea nu prea mai are bani, așa că mulți își vând locuința.”

Așteptăm în hală sub umbra unui copac. Căldura mare, gunoaie și miros de mâncare. Lângă noi e o casă din care bubuie manele macedoniene. Vântul suflă încins. Apar doi pakistanezi care ne spun că ei stau aici de două zile și niciun tren nu a oprit. Kardar, tipul mic și fibros, le zice să facă pași că-l deranjează.

El e șeful găștii. Are 22 de ani și toți ascultă militărește de el. Când unii aleargă mai repede și ajung prea în față, Kardar îi ceartă că nu îi așteaptă și pe ceilalți. Apoi, îi altoiește cu o nuia pe ăia care se mișcă prea încet. Poartă un maieu cu un scorpion desenat, iar în picioare are o pereche de adidași găuriți. Îl întreb de ce a trecut ilegal zice că polițiștii macedonieni se purtau de căcat și oricum nu are răbdare să stea câteva zile la coadă.

image

11 sirieni trec pe lângă noi. Kandar zice să le spunem că stăm aici de două zile și niciun tren nu a oprit. Așa facem, iar ăia își văd de drum.

Este ora 5. Kandar pune urechea pe șină, dar nu se aude nimic. 5.10, nimic. 5.30, tot nimic. Unul dintre băieți pune o sticlă la o distanță de 10 pași. Puștii aruncă cu pietre ca să vadă cine are ținta mai bună. Câștigă un gagiu de 15 ani și vrea să-i dau ca premiu șapca mea. Ermmm, sorry but no. Kandar urlă la ei pentru că își consumă energia cu prostii.

E 6 Se face târziu așa că ne întoarcem la orașul de la graniță. Pe drum, unul dintre ei îmi spune că lui nu-i pasă ce religie au oamenii din jurul lui. “Oamenii buni sunt buni, oamenii răi sunt răi, nu contează dacă sunt musulmani, creștini sau atei.” Mai zice că este dispus să renunțe la orice ține de cultura lui ca să se integreze în Suedia. Nu mai poate să suporte războiul din Afghanistan, iar țările bogate din lumea musulmană au o politică extremistă. De asta a venit în Europa.

Ne despărțim. Ei se duc la autobuz, eu la tren. Întreb un angajat al gării când pleacă următorul tren spre capitală. – Ai documente? – Sunt român. – Român? Întreabă el bâlbâit. Tocmai a pleca, uite-l. Go, go, go! Și își agită lanterna ca să-l oprească. O iau la goană și îl prind. Nimeresc chiar la cușetă. Ce bine.

Trenul trece prin noapte, lumea se odihnește cu luminile stinse. Doar polițiștii patrulează pe culoar și taie întunericul cu lanternele aprinse. “Papers? Do you have papers?”